Istoricul satului Catranîc
“Holde, vai și dealuri legănate-n vînt
Și un spic în zare auzim șoptind
Ăsta e trecutul istu-i sat bătrîn
Vremea nu-l învinge el își e stăpîn”
Satul Catranîc este atestat pentru prima dată documental la 16 aprilie 1617. Pe aceste locuri au fost așezări umane și pînă la fondarea satului actual. Conform cercetărilor efectuate pînă în prezent primii oameni care au hotărît să se stabiliească aici cu traiul au venit după cucerirea Daciei de către armatele Imperiului Roman. Atunci s-au format 2 sate diferite, locuitorii cărora erau sedentari, buni gospodari, aveau case din nuiele lipite cu lut și acoperite cu paie și stuf. Ei se ocupau cu lucrarea solului, creșterea vitelor și diferite meșteșuguri, confecționau oale din lut pentu gospodăria casnică. Era dezvoltat comerțul cu orașele Imperiului Roman în care scop se folosea moneda romană. Satele au existat pînă la năvălirea hoardelor barbare ale hunilor venite după pradă de război, care le-au incendiat. Pe urmele caselor au rămas grămezi de lut ars, se găsesc diferite obiecte tipice pentru epoca romană. De la războinici au rămas 3 movile funerale.
Cătrinești – cu acest nume e pomenit pentru prima dată într-un uric de întărire a lui Nistor Ureche împreună cu alte sate și semnat de Radu Vodă la 16 aprilie 1617. Cătrănești e notat mai tîrziu și într-un zapis a lui Grigore Ureche. Apoi devine Catranîc și aparține moșierului Iancu Balș. Un timp proprietari de pămînt fuseseră frații Teodor și Anastasie Ciufli. Proprietarii vin și se schimbă la mijlocul sec. XIX stăpînind aici pămînt Smaranda Balș. În 1859 satul care se mai numea și Alexandreni, iar uneori și Alexandreni – Catranîc, avea 80 de case , în care viețuiau 474 de oameni – 233 de bărbați și 241 de femei. La 30 iunie 1869, conform unui document de arhivă, aflăm că s. Alexandreni – Catranîc aparținea comerciantului Alexandru Șuflea. În ultimii 10-12 ani se mărește numărul de case. Un progres mai favorabil se atestă în toate privințele: se înregistrează 105 case, 530 de suflete dintre care bărbați 282 și 248 femei, 77 de cai, peste 200 capete de vite, peste 500 oi. În toamna aceluiași an, țăranii seamănă 37 desetine cu grîu, iar în primăvara – încă 28, cu orz – 21 desetine de arătură.
Sătenii dispun de 17 pluguri, 12 boroane, 48 boi, 4 mori de vînt. Din cauza epidemiilor și lipsei serviciului medical în acel an decedeaza mulți oameni și se nasc un număr redus de copii.
Moșierul Anastasie Șuflea a contribuit desigur la dezvoltarea satului și îmbunătățirea vieții țăranilor catraniceni, dar continuă să dețină o bună parte din pămînturi – 3 662 desetine de pămînt pe cănd sătenii aveau doar 1 004 desetine.
Satul se lărgea, astfel în 1897 întrunea 673 de oameni – 338 bărbați, și 335 femei – toți de religie creștină ortodoxă, apoi trece în sec. XX cu o ușoară creștere – 96 de case cu 872 de suflete. Pămîntul însă era stăpînit de urmașii lui Ciuflea și de țărani în aceeași proporție ca și mai înainte.
Administrația de Zemstră planifică pentru anul 1906 construcția unei școli primare, și în toamna anului 1906 aici se așează în bănci primii elevi. Școala trebuia s-o întrețină țăranii și ei își majorează datoriile și pe această cale. Patronul școlii e Dionisie Nobelscki, învățătoare – Elena Raznovan, iar preot Ioan Silvestrovici. Numărul de elevi variază în acești ani între 35 – 45. În 1910 însă școala nu mai funcționa, deși satul crescuse – avea 203 gospodării cu 759 de locuitori care posedau 871 desetine de pămînt propriu și 1 004 desetine de nadeluri.
Apoi școala începe activitatea din nou, avîndu-l în anul de învățămînt 1910-1911 ca profesor pe Stepan Dziubinski, care instruia 35 de băieți și 5 fete. În toți acești ani de la începutul secolului XX satul figurează în documente cînd cu denumirea Alexandreni – Catranîc, cînd Catranîc, cînd Alexandrovca. În anul 1915 avea 856 de locuitori (436 bărbați și 420 femei). Dar au loc mari transformări sociale, Basarabia se unește cu România, adie un vînt de libertate și prosperare, cu atît mai mult că în septembrie 1922 instituția “Casa noastră“ distribuie pentru 218 locuitori cu pămînt puțin, încă 789 ha. Astfel satul se lărgește, are acum 677 de curți, 833 oameni (445 de bărbați și 438 de femei), 2 mori cu aburi, școala primară, 2 cîrciumi, biserică (1884) care a fost restabilită în 1988, primărie și post de jandarmi. Morile aparțineau lui Vasile Luca și Gheorghe Șargu, iar cîrciumile lui Nicolae Boboc și Vasile Puhu. Petrea Sîrbu avea o treierătoare.
Dar vin din nou rușii, rușii sovietici, cu idei și scopuri noi. La 10 noiembrie 1940 fac recensămîntul și atestă 1266 oameni, inclusiv 1243 de români, 10 ucraineni și 4 ruși.
Razboiul însă îi aruncă din nou peste Nistru, ca să revină iarăși în Catranîc în 1944, cînd mobilizează pe front aproape toți bărbații.
La recensămîntul din 1 august 1949 în Catranîc se înregistrează 1271 locuitori, inclusiv 1249 de români.
La recensămîntul din 1979 satul Catranîc înregistra 1565 locuitori (743 bărbați și 822 femei).
În anii de mari transformări sociale 1989 – 1991 înregistrează o scădere a numărului populației – 1335 de locuitori (619 bărbați și 716 femei), ca apoi să fie urmată de o perioadă de înflorire a satului, cînd cu multe speranțe și proiecte de viață revin în vatră tineri care își construiesc case noi, frumoase. Pe baza colhozului se organizează un SRL initial multpromițător pentru săteni “Mospuragro”. Satul număra 567 de gospodării, cu 1 505 locuitori, bibliotecă, școală medie cu 31 de pedagogi, punct medical, casă de cultură, moară și oloiniță, centru comercial.
În sat activează cîțiva meșteri buni, printre ei un nume de referință e Maria Ciobanu.
Despre destoinicia satului vorbește și faptul că în 1999 școala medie Catranîc este reorganizată în liceu. Instituția devine pentru 15 ani gazdă și ghid în lumea mare a cunoașterii pentru tineri dornici de a-și continua studiile liceale din mai bine de 11 localități, din împrejurimile satului Catranîc: Pietrosu, Bocani, Burghelea, Doltu, Ișcălău, Pietrosu – Nou, Gara Catranîc, Ilenuța, Glinjeni.